DISTRIBUȚIA:
Tamara Popescu (Aneta Duduleanu), Costinela Ungureanu (Wanda Serafim), Petronela Zurba (Margareta Aldea), Alina Mangra (Colette Duduleanu), Romaniţa Ionescu (Fräulein), Geni Macsim (Lena), Raluca Păun (Zoia), Ioana Andone (Zamfira), Cătălin Vieru (Mircea Aldea), Alex Calangiu (Georges Duduleanu), Nicolae Vicol (Ianache), Cătălin Miculeasa (Un tânăr), Ioana şi Romana Vicol (Fetiţele),
DESPRE:
Piesa „Gaițele” (sau „Cuibul de viespi”) este una dintre comediile de valoare ale perioadei interbelice din dramaturgia națională, aparține scriitorului Al. Kirițescu, iar acțiunea piesei are loc chiar în Craiova. „Gaițele” (1932) este piesa care închide trilogia burgheză a scriitorului, din care mai fac parte piesele „Marcel și Marcel” (sau „Anișoara și ispita”) și „Florentina”. Dramaturgul Al. Kirițescu creionează portretul savuros al micii burghezii. Poate cea mai apropiată de comedia caragialiană, prin virulența satirică și valoarea literară incontestabilă, piesa „Gaițele” reflectă cel mai clar atitudinea critică a scriitorului față de societatea vremii sale.
„Funerarul și viața în tonuri senzațional-comice, iată rețeta “oltenească” pe care Alexandru Kirițescu (1888-1951) a reușit să ne-o livreze impecabil în cea mai populară piesă a sa, Gaițele, una dintre cele mai îndrăgite de generații succesive de spectatori. Deși a scris peste o duzină, Kirițescu pare autorul unei singure piese, atât de populară a devenit “Gaițele”, cu toate că la premieră (1930, Teatrul Regina Maria) critica l-a făcut “praf”! Camil Petrescu a receptat-o cu indulgență, dar îi reproșa autorului că folosește expresii franțuzite (cuib de viespi, nu “viespar”, cum zicem noi, românii…). În perioada proletcultistă, prin vocea criticilor de direcție, “Gaițele” devine prilej de, cum altfel, înfierare a burgheziei române.
Singur, doar Radu Stanca (Note despre Teatrul lui Alexandru Kirițescu, Tribuna, 1958) va face o lectură neinfluențată de tonul epocii, dar Stanca era om de teatru și profesionist pe deasupra. Autorul, ne informează Mircea Ghițulescu în medalionul dedicat autorului în “Istoria literaturii române. Dramaturgia” (Ed. TracusArte, 2008), nu va încerca nici el să despartă apele de uscat, nedorind să intre în polemici inutile cu doctrina epocii. Așa zicând, “farsa morbidă” a supraviețuit de una singură, în special prin ceea ce Ghițulescu remarca a fi “neobișnuita compoziție sonoră ce poate fi tratată asemenea unei excentrice partituri corale”.
Cele trei oltence, Aneta, Zoia și Lena, îndrăgostite de spectacolul morții celorlalți, sunt aidoma celor trei Erinii din mitologia greacă (la noi ar fi numite mai simplu, cobe), doar că în cheie minoră, bavardă, profețind neantul prin ton vesel-apocaliptic, dedulcit la țâfnă și sarcasm, așa cum alții sunt la coliva parastaselor: cea mai bună din lume, se știe.
Kirițescu e senzațional și azi pentru că, în bună parte, nici noi nu ne-am schimbat: ne place să ne dăm în spectacol și reușim de minune.”
Nicolae Coande
Alexandru Boureanu are câteva idei regizorale subtile… regizorul a imaginat spectacolul ca pe o incursiune în propriul trecut al unui personaj inventat, o urmaşă pariziană a Dudulenilor. „Ei, dar ce aveţi toate, frate, cu Parisul!…“ rosteşte, excedată, Aneta, pentru ca acum să vină ‘Parisul’ să desluşească lumea de aici…
Zoia şi Aneta Duduleanu sunt piesele grele ale piesei şi spectacolul valorifică asta. Doar că o face în tuşe prea groase. Sunt poli care concentrează atenţia, în jurul lor se aranjează toată lumea, totul e trasat geometric. Surorile reacţionează una faţă de alta, se înfruntă de-a dreptul corp la corp. Raluca Păun este pilonul dedicat comicului, al unui comic cu orice mijloace. Practic avem o demonstraţie de cum poate să conducă publicul spre hohote de râs. Sunt gesturi care ies din sfera personajelor dar care, probabil, vor face gloria acestui spectacol, de la acel ‘cra-cra’ şi până la ridicatul poalelor. Are publicul cel larg la dispoziţie.
Marius Dobrin, SpectActor nr. 2/2017
**Foto: Florin Chirea, Cristi Floriganţă, Albert Dobrin
